A fi tânăr în România de astăzi înseamnă, de prea multe ori, a încerca să construiești un edificiu pe nisipuri mișcătoare. Ți se repetă obsesiv că „tu ești viitorul”, dar prezentul refuză să îți ofere cărămizile necesare pentru a-l zidi. Tinerii de azi se regăsesc prinși într-o menghină nemiloasă: pe de o parte, o secetă cronică de resurse; pe de altă parte, un deșert absolut al modelelor demne de urmat. Asta dacă nu luaăm în calcul falsele modele, anti-modelele de fapt, de care net-ul și Social Media sunt pline, oameni care doar par, dar nu sunt nici pe departe ceea ce par!

Suntem, fără îndoială, în plină criză politică, socială, economică și personală. Societatea românească traversează o degringoladă profundă, o dezordine zgomotoasă în care valorile au fost răsturnate, iar meritocrația este adesea doar un concept abstract de manual. Dar, oricât de aspră și nedreaptă ar fi această realitate, adevărul gol-goluț este unul singur: așteptarea de a fi salvat este o capcană, iar salvarea nu va veni din exterior. Ce bine ar fi fost să fim parte dintr-o societate funcțională, corectă și dreaptă în care să primim după merit și după valoare. Iar dacă plătești un impozit, să primești ceva înapoi, sub forma unor standarde de viață și de civiliazație pe măsură.

Când Buzunarele și Soclurile Sunt Goale

Lipsa resurselor nu se traduce numai prin lipsa banilor. Se traduce prin acces inegal la o educație conectată la realitatea secolului XXI, prin uși trântite în fața celor care nu au „relații”, prin oportunități sufocate de birocrație. Tânărul român pornește adesea în viață cu un deficit de încredere și de susținere instituțională. Școala nu mai este de mult ceea ce trebuie, nu doar că nu te învață să fii om și să faci față vieții în general, dar nici să fii profesionist/specialist nu este în măsură să o facă, aspect care se vede în toate statisticile oficiale sau nu: cea mai afectată de somaj este categoria tinerilor, 16-25 de ani.

Însă, poate mai dureroasă decât lipsa resurselor materiale este criza de modele. Trăim într-un vid de leadership autentic. Soclurile sunt fie goale, fie ocupate de figuri efemere de carton: politichie de fațadă, influenceri falși care promovează o iluzie a succesului facil, „lideri” care nu inspiră nimic dincolo de propriul interes. Pentru un tânăr care caută o busolă morală sau profesională, peisajul este dezolant. Nu mai există repere clare spre care să privești cu respect și care să-ți spună, prin puterea propriului exemplu: „Acesta este drumul corect.”

Iluzia Așteptării într-o Societate în Derivă

În fața acestui tablou, reacția instinctivă a multora este resemnarea. Apariția mentalității de victimă este de înțeles, este validă emoțional, dar este toxică pentru viitor. Ne-am învățat să așteptăm un „moment zero”, o reformă magică, un lider providențial sau un sistem care să se trezească, brusc, la realitate și să ne ofere ceea ce merităm. Dar trebuie să recunosc, că este greu să fii optimist date fiind timpurile. Îți trebuie o voință de fie doar ca să gândești pozitiv într-un ocean de știri negative care din păcate, sunt și reale. Este ceva încredibil că această vastă îndindere de prostie și incompetență pare că nu are limite.

Realitatea crudă este că nimeni nu va veni să ne salveze. Nici statul, nici instituțiile, nici liderii providențiali. În această degringoladă, a aștepta înseamnă a te condamna la mediocritate și frustrare.

Da, sistemul este defect. Da, este nedrept. Dar timpul nostru curge acum. Nu ne putem permite luxul de a pune viața pe pauză până când societatea se va vindeca.

Salvarea Individuală

Soluția, singura viabilă în acest climat de criză, se află la fiecare dintre noi. Acolo unde lipsesc modelele, trebuie să avem curajul să devenim noi înșine propriile repere. Dacă leadershipul macro a eșuat, trebuie să preluăm leadershipul propriei noastre vieți. Aici vorbim despre un nstinct vital de supraviețuire și reconstrucție. Fiecare dintre noi trebuie să se extragă din capcana socială în care am căzut și să se salveze pe sine. Cum arată această salvare individuală?

  • Acțiune în loc de pasivitate: A citi și a învăța singur atunci când sistemul educațional e încremenit în trecut. A munci la visul tău chiar și când zgomotul de fond îți spune că „nu se poate în România” – nu degeaba avem atât de mulți români plecați afară – probabil de bine ce le-a fost aici?

  • Crearea propriului ecosistem: Dacă mediul larg este corupt sau superficial, construiește-ți un cerc de oameni valoroși, de principii solide și de muncă cinstită. Fii tu profesionistul de care România are nevoie.

  • Asumarea responsabilității: Renunțarea definitivă la scuzele oferite pe tavă de contextul social. Contextul este prost, dar tu poți fi excelent în ciuda lui! Repet și știu: este mai ușor de zis decât de făcut, dar nici nu văd altă soluție.

Nu mai putem delega responsabilitatea propriului destin. Trebuie să ne mișcăm. Să acționăm. Să ne construim propriile sisteme de salvare, preluând controlul, refuzând să fim victime ale unei epoci fără direcție, nu doar că ne vom salva pe noi înșine, dar, inevitabil, vom deveni modelele pe care noi, la rândul nostru, am fi dorit să le avem.

Salvarea fiecăruia dintre noi nu va veni de sus în jos, ci va fi suma miilor de salvări individuale, construite cu greu, pe cont propriu. Până atunci, nu mai aștepta. Începe să te miști!