Cultura muncii in Romania – conotatii si evolutii pana in prezent

Ce reprezinta astazi munca si cum muncesc romanii?

Modul in care muncesc oamenii depinde de o serie intreaga de factori precum tara si specificul cultural al acesteia, nivelul de dezvoltare economica din care deriva nivelul de trai, perspectivele socio-economice generale. Ce schimbari au adus ultimii ani in mentalitatea romanilor referitor la munca si cum s-a transformat cultura muncii? In conditiile in care dintre toate activităţile munca ocupă pentru mulţi dintre noi cea mai mare parte a zilei comparativ cu alte activităţi (intre 8 si pana la 12 ore) este important sa intelegem atitudinea fata de munca si modul in care acest concept a suferit transformari de-a lungul timpului, din ’89 si pana in prezent.

Cultura muncii inainte de 1989

Inainte de 1989, in Romania, munca era o obligatie: regimul comunist cerea oricui sa aiba un loc de munca. In multe situatii, indiferent de optiunea personala, oamenii munceau unde erau repartizati. Din multe motive, functiona atunci zicala “noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc” care supravietuieste inca in unele sectoare.

Concepte precum cele de recrutare, fluctuatie, motivatie, dezvoltare personala, beneficii salariale, ore suplimentare, workload, fidelizarea personalului, plan de cariera… erau in esenta lipsite de continut. Nu se putea vorbi de departamente de resurse umane in terminologia de astazi, existau doar departamente de personal (sau de cadre), cu un accentual rol organizatoric/disciplinar.

Teoria recrutarii exista si atunci dar era doar teorie. Stabilitatea la un loc de munca se numara in general cu zecile de ani, oamenii munceau aproape toata viata in aceiasi uzina/fabrica, performanta in munca nu era cea mai buna, nu conta la nivel general decat sa nu faci greseli prea mari. In lipsa unor alternative, nu se putea vorbi de o piata a muncii, nu in adevaratul sens al termenului.

Exista o anumita lejeritate in privinta muncii (a munci mai mult nu insemna automat a trai mai bine), dar si o anumita stabilitate venita din lipsa de optiuni profesionale si sociale si intarita de resemnare pe de o parte si de previzibilitate pe de alta. Romanii nu aveau propriu-zis o cultura a muncii, asa cum o recunoastem la germani sau la japonezi… cultura muncii era mai degraba cultul muncii patriotice.

Cultura muncii dupa 1990

Odata cu schimbarea contextului economic, munca in sine si-a schimbat conotatiile si continutul. Incepand cu 1990 din obligatie munca a devenit o necesitate, un mijloc de supravietuire, o cale de rezolvare a unor necesitati imediate. Perceptia psihologica a muncii s-a schimbat si ea radical: daca pana in 1989 locul de munca era sigur si garantat, dupa 1990 munca a inceput sa devina tot mai mult asociata si cu factorii de stres generati de insecuritatea locului de munca si de salariile mici.

Trecerea de la un regim in care trebuia sa vrei cu adevarat sa nu muncesti ca sa reusesti acest lucru la un sistem in care puteai sa primesti a doua zi preavizul de concediere, in care nimic nu mai era sigur iar fraza cheie era ca “mai sunt inca o suta ca tine la poarta”, a insemnat pentru multi o adevarata trauma peste care nu au trecut tocmai usor, mai ales pentru cei dintr-un anumit palier de varsta si din anumite ramuri ale economiei comuniste care in anii ’90 se anuntau falimentare.

Marile miscari sociale, grevele din anii ’90, chiar daca aveau si o conotatie politica, nu reprezentau decat disperarea a zeci de mii de oameni care se vedea dintr-o data inutili, neinteresanti, depasiti moral si profesional, dispensabili. Pentru acestia munca devenise o necesitate: nu conta ce si cum, important era sa gaseasca un loc de munca. Nu mai vorbim de faptul ca multi si-au schimbat complet domeniul de activitate, indepartandu-se de meseriile pe care le-au practicat zeci de ani.

Munca pentru sine – primii antreprenori

Pe alt plan, multi, incurajati fiind si de noua politica economica a Romaniei, de facilitatile fiscale acordate micilor intreprinzatori, de incercarile de privatizare mai mult sau mai putin reusite, de libertatea de a face aproape orice isi doresc daca isi doresc cu adevarat, au incercat sa isi initieze afaceri proprii, nascandu-se primii intreprinzatori romani, primii “patroni” ai Romaniei. In plus, a fost o perioada de ample migratii si ajustari ale economiei din zona de stat in zona privata: valoarea personala incepea din nou sa conteze.

Pentru acestia munca a devenit o afacere, iar afacerile modul de a munci. Alaturi de marii antreprenori, cei care au reusit sa preia marile intreprinderi sau sectiile lor cele mai profitabile, micul patron roman, pana mai ieri poate fost somer disponibilizat cu cateva salarii compensatorii a devenit deodata constient de ce inseamna sa fii propriul tau stapan dar in acelasi timp sa devii responsabil ca angajator pentru altii. A fost inca un pas inainte in mentalitatea romanilor pentru ca astfel a aparut doua noi “profesii”: cea de antreprenor si cea de manager, ambele cu un impact urias in psihicul populatiei.

Micul antreprenor muncea pentru el insusi iar rasplata era pe masura muncii, iar managerul era noul specialist in conducerea unei afaceri, omul responsabil de obtinerea de profit. Aceste doua noi ocupatii au transformat conceptul de munca din cel de sursa primara de subzistenta in cel de sursa de profit (un concept nou pentru vocabularul de atunci)! Pentru un antreprenor, cultura muncii capata alta conotatie pentru ca acum acesta priveste munca si de partea cealalta a baricadei urmarind cum muncesc angajatii pentru companie si cat de implicati sunt. Dintr-o data, subiectul devine unul de care tine succesul si reusita afacerii, motiv pentru care batalia pentru talente este atat de acerba!

Dar cel mai important a fost schimbarea mentalitatii, faptul ca oamenii au devenit constienti de propria valoare, de faptul ca specializarea, seriozitatea, determinarea se cauta si deci au inceput sa “se vanda”: profesiile liberale au inceput sa prinda teren in vadita contradictie cu domeniile favorizate inainte de ’89 (ingineria, agricultura, profesiile tehnice). Astfel avocatii, psihologii, economistii, medicii, stomatologii, bancherii…au inceput sa devina tot mai cautati. Munca, fara sa iasa din zona necesitatii a devenit un mijloc de a face bani! Distinctia poate parea insignifianta si totusi este majora pentru ca s-a depasit stadiul in care pentru marea majoritate munca in sensul obisnuit era singura sursa de venit, definind munca in calitatea ei de “activ” la purtator. Noile conotatii, chiar daca numai pentru o parte a celor aflati in cautarea unui loc de munca, au insemnat pregatirea pentru schimbarile ulterioare venite dupa anul 2000.

Munca in strainatate

In paralel cu explozia profesiilor liberale si economice, pentru altii a aparut mirajul muncii in strainatate: lungimea cozilor de la agentiile de ocupare profesionala, zilele intregi petrecute la cozi enorme in fata oficiului pentru migratia fortei de munca exprimau (si exprima si azi chiar daca atenuat) inca o realitate cruda a a disperarii ce ii cuprinde pe oameni atunci cand, unicul mod de a se intretine, in paralel cu visul unei vieti mai bune, munca, le este innaccesibil.

Paradoxal totusi si aceasta etapa a insemnat un pas inainte in planul schimbarii mentalitatii si atitudinii fata de munca deoarece chiar si in relatie cu conditiile vitrege la care trebuiau sa faca fata, cei care munceau in strainatate erau platiti mai aproape de valoarea reala a muncii lor si deveneau constienti de faptul ca se poate chiar prospera din munca. Prosperitate pentru ca din banii pusi deoparte si trimisi in tara, multi si-au facut case, si-au cumparat masini, si-au inceput afaceri. In paralel, pe masura ce exodul fortei de munca si de creiere se accentua, economia romaneasca incepea sa resimta lipsa unei forte de munca calificate, fapt ce a constituit urmatorul argument in tranformarea conceptiei despre munca, atat a angajatorilor cat si a ofertantilor de forta de munca.

Munca – un mijloc de realizare personala

Astazi, incepand cu 2010, pe anumite domenii de activitate, sub impactul dezvoltarii economice accentuate, sub impactul investitiilor si achizitiilor straine in economia romaneasca, sub impactul aderarii la Uniunea Europeana, raportul de forte si conceptia asupra muncii s-a schimbat la 180 grade: specialistii sunt cautati, managerii sunt vanati cu ajutorul companiilor de head-hunting, marile companii se intrec in pachete de beneficii si politici de personal menite sa le ofere avantajul competitional a unei echipe loiale si motivate. Nimeni nu mai poate nega astazi faptul ca pentru multi munca a devenit un mijloc de realizare personala (mai ales generatiile tinere nu mai muncesc doar pentru bani), un mijloc de dezvoltare profesionala (prin training si specializari in afara), o modalitate de atingere a potentialului maxim (prin promovare in pozitii tot mai inalte de management) si de ce nu, chiar o pasiune. In continuare desigur sunt multi romani pentru care munca este inca un mijloc de supravietuire si atat,”sclavi” moderni ai creditelor de consum si pentru locuinta.

De la hard work la smart work

A mai aparut si o alta conotatie care va da muncii plus-valoare: oamenii au inteles ca important nu este sa muncesti mai mult ci sa muncesti “inteligent”. Mai toţii au ajuns sa speculeze relatia dintre cerere si oferta, profesionistii de valoare fiind constienti de faptul ca daca activeaza intr-un domeniu in care se inregistreaza dificultati in gasirea de personal calificat, atunci vor fi indreptatiti sa ceara un salariu mai mare si sa primeasca beneficii mai atractive. Odata produsa asocierea dintre “a munci mai inteligent si mai eficient” si a trai mai bine, romanii vor m-ai face un pas inainte in privinta ajungerii din urma a marilor economii. Cultura muncii devine cultura realizarii personale si a unei vieti implinite!

Realitatile prezentului arata un continut mereu in schimbare in ceea ce priveste cultura muncii si atitudinea fata de munca, reliefand o situatie inca eterogena in care coexista alaturi de excese si abuzuri, lipsuri si greutati, ne-munca sau munca a la Dorel, desconsiderare si salarii de subzistenta si o alta realitate, a valorizarii potentialului personal si a salariilor in crestere pentru personalul specializat si cu experienta iar mai recent, avem chiar realitatea “razboiului” pentru talente, o batalie dura pe care tot mai multe companii o duc pentru angajati implicati, seriosi si dedicati.

HR-ul (re)devine functiune strategica

Concluzia asupra careia trebuie sa ne oprim, este ca pentru multe profesii raportul de forte s-a schimbat cu 180 grade, inclinand in favoarea angajatilor, aflati acum in pozitia de a refuza ofertele care nu le convin, lucru inimaginabil acum 20 de ani.

In acest context, activitatea de recrutare, rolul si importanta departamentului HR capata noi valente, ceea ce a dus si va duce in continuare la valorizarea superioara a profesionistilor de HR.

La Academia de HR ajutăm companiile să obțină performanță prin oameni!